Copii din gară...

     Este duminică seara. Mâine copilul meu face 18 ani. Am lăsat totul baltă și am venit acasă pentru a fi alături de ea în aceste momente. Am simțit că are nevoie de mine și întotdeauna mi-am făcut timp pentru ea. Timpul este atât de important în viața noastră, dar noi realizăm asta doar atunci când este prea târziu. Niciodată nu știi cât timp mai ai și când se termină totul. Suntem atât de obișnuiți să amânăm spunând „nu acum”, „mai târziu” sau „mâine”, dar nu avem niciodată certitudinea că mâine va veni. 

Greu, dar am învățat asta și uite așa, din dorința de a avea cât mai puține regrete, ieri am zburat spre casă iar astăzi am dat o fugă până la mare, căci asta și-a dorit de ziua ei. Sincer vă spun că i-am înțeles dorința, pentru că și mie mi-a fost dor de mare. Mi-a fost dor să o simt, să o aud, să o miros, să-mi plimb picioarele goale prin nisipul ei...

Pentru că acesta părea a fi cel mai frumos cadou, zis și făcut.

Acum, ne întoarcem acasă obosite după o zi de umblat hai-hui pe malul mării. Cum nu știam sigur la ce oră terminăm de colindat, nu ne-am luat bilete pentru întoarcere, ceea ce a făcut să fim surprinse de faptul că, înainte cu o oră de plecarea trenului, nu mai erau bilete cu locuri. Așa că, iată-ne pe holul trenului, așezați pe scară și așteptând plecarea lui. De mult timp nu am mai văzut așa aglomerație în tren, dar nici nu am mai mers cu trenul de ani de zile. S-au schimbat lucrurile și nu prea. Trenul are uși automate, compartimentul este mare, curățel, dar același miros de toaletă infectă, aceiași oameni certăreți din orice și aceleași papornițe înghesuite în tren, semn că oamenii nu s-au schimbat prea mult.
    Stau pe scări, chiar lângă toaletă (fiind singurul loc liber) și încerc să privesc pe geamul foarte murdar. Cum am de așteptat o oră până pleacă trenul, caut cu privirea ceva care să-mi facă să treacă timpul mai ușor. Conversații nu poți să ai pentru că spațiul nu îți permite. Suntem atât de înghesuiți încât cred că mi se aud și gândurile de cei zece oameni lipiți din jurul meu. 
    Aud hărmălaie pe peronul vecin și curiozitatea mă atrage. Sunt cinci copii zgomotoși care se hlizesc. Primul impuls este să îi judec și să îi cataloghez ca fiind nespălați și prea gălăgioși. Oare, nu asta facem toți în primă fază? Uneori, datorită experienței, avem dreptate și judecăm corect, dar dincolo de aparențe, toți avem de spus o poveste.
    Curiozitatea mă face să-i privesc, dar cu dezgust. Nu îmi place stridența cu care încearcă să iasă în evidență. După ce depășesc faza primului impuls, îi privesc cu atenție și în față mi se înfățișează o cu totul altă imagine. Zăresc povestea de dincolo de aparențe sau poate doar îmi imaginez.
    Privesc trei fete și doi băieți, care nu cred că sunt mai mari de clasa a IV-a. Uitându-mă cu atenție, observ că trei dintre ei au geci de piele și chiar una dintre fete poartă cercei de aur. Realizez că nu sunt chiar amărâți și nu cerșesc. Sunt pe un peron gol și dansează după o muzică auzită doar de ei . Se urcă pe scaunele de pe peron folosindu-le ca pe o scenă, în încercarea lor de a atrage atenția călătorilor din tren. Se amuză și se zbenguie într-un dans ce se sfârșește lasciv, ceea ce mă întristează.
Le aud hohotele de râs cristaline și le văd fericirea pură pe chip. Simt cum dezgustul meu se transformă în milă. Sunt doar niște copii nevinovați, dar ce șanse au ei în această lume? Ce șanse au să-și depășească condiția? Sunt atât de inocenți în joaca lor, niște actori inconștienți de faptul că zarurile sunt deja aruncate, jocurile făcute...
Îi privesc fără să mă pot opri, căci râsul lor este molipsitor. Fără a fi obsceni (datorită vârstei), se împing, se freacă de o bară imaginară, se dezechilibrează și cad. Se ridică și râd fericiți, iar și iar...
Copilărie nevinovată și lipsită de griji, pe o scenă imaginară, într-un colț de țară, pe un peron gol dintr-o gară...
Inconștiența cu care privesc lumea le dă un farmec aparte. Nu știu când a trecut timpul și când trenul se pune în mișcare, ei își iau „la revedere” de la puținii spectatori care i-au privit. Fac semne disperate cu mâna, scot bani din buzunare și îi lipesc pe frunte, după ce i-au lins în prealabil pentru a se lipi. Gestul îmi dă un gust amar, căci îmi confirmă prima impresie și cum se spune că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, șansele ca ei să evolueze sunt nule. Mi-aș dori să mă înșel, dar intuiția îmi spune că ereditarul este adânc înrădăcinat...
     Îi văd cum se fac mici pe scena lor improvizată, probabil așteptând alți spectatori. Să trăiești într-o familie de genul acesta, unde viitorul este deja scris și evoluția trasată cu mult înainte să te naști, este dureros. Asta, pentru mine înseamnă să nu ai noroc. Pentru a putea supraviețui trebuie să se adapteze la mediul din care provin și cu siguranță acasă nu îi așteaptă o baie caldă, o mâncare gătită, un colțișor pufos doar al lor. Cu siguranță nu este nimeni care să îi ajute la teme și să îi sfătuiască să învețe pentru a-și depăși condiția. După gesturile lor, îmi dau seama că soarta le este pecetluită și probabil le va fi mai ușor să facă bani din dansul la bară, prostituție, furt...
     Râsul lor cristalin și nevinovat este singurul lucru bun din viața lor, dar ei nu știu asta. Nu știu că sunt, poate, cele mai frumoase momente din viața lor și mai curând decât ar fi normal, vor fi îngenunchiați fără a avea șansa de a știi (măcar) că se putea trăi și în alt fel.
Dacă la început îi priveam cu dezgust, acum îi privesc cu tristețe și mă bucur pentru puțina lor fericire furată de la viață. Sunt doar niște copii care se joacă inocenți pe o scenă improvizată și imaginară într-o viață dură, plină de lipsuri.
Oare acasă îi așteaptă brațe calde care să îi cuprindă cu dragoste și dor?
Oare sufletele lor nevinovate aud cuvinte pline de iubire?
Oare există cineva care să îi trezească dimineața ca să îi trimită la școală, cu un pachețel în geantă și cereale cu lapte pe masă?
Oare lor le-a spus cineva astăzi „te iubesc, copilul meu” sau „ bravo, sunt mândru de tine”?
Oare câți dintre ei au norocul ca în viața lor să se întâmple o minune?
     Stau și mă întreb, a mia oară, ce șanse au acești copii să se ridice și să ajungă cineva în viața asta?
Mă simt norocoasă pentru că am fost, doar, un spectator în această piesă și sunt recunoscătoare sorții că nu m-am născut într-o șatră, unde nu aș fi avut (poate) nici o șansă să pot zbura și să-mi îndeplinesc toate dorințele. Probabil de aceea îmi place să văd partea pozitivă a lucrurilor din orice situație, decât să-mi plâng de milă, să dau vina pe soartă și să mă umplu de nefericire pentru toate câte mi s-au întâmplat. Așa cum este loc de mai bine, tot așa se putea și mai rău, nu?
     Într-adevăr este cu mult mai ușor să judecăm. Suntem orbi și surzi la povestea celor din jur. Din păcate, de cele mai multe ori nu putem face nimic pentru ei. Dacă le-am acorda măcar puțină atenție, asta ne-ar face să vedem partea frumoasă a lucrurilor și ne-ar aduce aminte să fim recunoscători pentru confortul din viața noastră. 

   Până la urmă, conștienți sau nu, toți suntem niște bieți actori. Cu public sau fără, încercăm să ne spunem povestea, să ne facem auziți pe scena propriei vieți.