Ce este bun și frumos pentru cineva, nu trebuie să fie bun pentru toată lumea, dar asta nu însemnă că este rău și urât. Ce funcționează pentru mine, nu trebuie să funcționeze la fel pentru toată lumea, iar faptul că avem opinii diferite nu trebuie să supere pe nimeni. Suntem liberi să luăm decizii și să ne spunem părerea fără a ne ascunde în spatele unor vorbe și purtând măști, doar pentru a nu răni orgoliul cuiva. Din această cauză, spunem de foarte multe ori lucruri care nu sunt adevărate. Spunem oamenilor că sunt frumoși, când ei poate nu sunt. Poate nu sunt în acea zi sau poate nu sunt pentru noi, dar mințim ca să nu rănim sau poate pentru că așa ne-am obișnuit.
Spunem de cele mai multe ori „da”, când de fapt am fi vrut să spunem „nu”, dar oamenii se supără oricum. Oricât i-ai da unui om și orice i-ai face, dacă este să fie nemulțumit, să știi că așa va rămâne. Îți va găsi mereu „nod în papură” și asta te face să te închizi în tine, să te distanțezi și să-ți umpli sufletul de ranchiună sau de singurătate.
De ce ne trebuie curaj pentru a spune cuiva un „nu” sincer în față?
„Nu” pot să te ajut sau „nu vreau”.
„Nu” îmi place ce ți-ai luat, dar dacă ție îți place este ok.
„Nu” vreau să merg cu tine sau da, te poți duce singur fără să mă supere, căci nu suntem legați ombilical, dar să nu mă minți.
„Nu” vreau să fim prieteni și asta nu trebuie să te facă să mă urăști. Asta nu însemnă că este în neregulă ceva cu tine și că eu mă cred prea bună, ci poate că, pur și simplu nu ne potrivim sau poate eu am o problemă. Da, poate. Ce problemă? Uite, nu mai am încredere în oameni, nu mai sunt dispusă să pierd timp ca să descopăr ceva bun în fiecare. Viața este atât de scurtă și noi o risipim pe explicații inutile. Vreau să-mi trăiesc propria viață, sunt adult și nu trebuie să mă justific în fața nimănui și-mi asum fiecare decizie. Niciodată nu o să vină nimeni să îți ofere o zi de viață în plus. Atât cât ai și gata. Nu știi când se termină și nu merită să o risipești.
Când simți că este „nu”, ar trebui să rămână „nu”, fără să supere pe cineva. Mi se pare mai grav să minți și să te prefaci, doar de dragul conversației sau de jenă. De ce ne preocupăm mai mult de sentimentele oamenilor din jur, decât de ale noastre? Asta nu însemnă că trebuie să aruncăm cu vorbe, dar nici să ne călcăm pe noi în picioare pentru confortul sufletesc al altcuiva, pentru a-i menaja și hrăni orgoliul.
De teama de a nu răni, unii oameni se retrag în tăcere devenind închiși și cu timpul rămân singuri. Alții, din dorința de a ieși în evidență au devenit atât de superficiali, încât nu-și mai încap în propria piele. Nu mai știm să fim sinceri, dar nici să primim sinceritatea cuiva și cei mai mulți se prefac a fi sinceri aruncând cu venin.
De ce doar „alții” au curajul de a ne spune părerea lor, chiar dacă nu o ceri sau nu te interesează, cu așa o „sinceritate” care doare? Ei de ce nu se gândesc că vorbele lor rănesc? Noi unde ne-am pierdut? De cele mai multe ori oamenii cu caractere mici au un tupeu mare. Oamenii cu lipsuri îți văd cel mai bine defectele. Și noi? Cu cât încercăm mai mult să nu deranjăm, să nu rănim, cu atât mai tare vor veni acei „alții” care ne vor lua de proști, slabi de înger și în prostia lor se vor crede superiori dând drumul la gunoiul din ei, murdărim totul în jur.
Și oare de câte ori nu mi s-a întâmplat să fiu catalogată, ignorată, judecată, doar pentru că nu îmi pierd vremea urmând orbește pe oricine. Știu că asta mă face inabordabilă, rece, dură și rea în ochii unora ...și ce dacă! Am învățat să trec peste și nu mă mai opresc pentru orice buruiană.
Îmi amintesc de mama mea, a nu știu câta oară...
Avea o prietenă care nu îi era așa prietenă. Am văzut multe lucruri ce nu au ce căuta într-o prietenie, dar mama mea nu îi zicea niciodată nimic. Această femeie le avea pe toate. Știa tot ce se mișcă în cartier, era nemulțumită de toți vecinii, își bârfea propria familie și toate așa zisele prietene; iar pe mama o folosea doar când avea nevoie, când nu avea cu cine să stea, când dorea să afle noutăți despre familia mamei. O interesa de fiecare ce a mai făcut, ce și-a mai luat, pe unde a mai fost și în mod special de necazuri părea interesată. Atunci când mama avea o nemulțumire ea o amplifica punând paie pe foc și învrăjbind sufletul mamei.
Culmea este că eu am reîmprietenit-o pe mama cu această doamnă, ele fiind certate de foarte mulți ani. O cunoșteam de când m-am născut și nu mi-am imaginat niciodată că sub aspectul acela binevoitor se ascunde o „hoașcă”. Am încercat să îi explic mamei că în viață ai nevoie de prieteni, nu poți să trăiești singur. Știam că prietenia cu mine îi este de ajuns, dar în același timp eram conștientă că uneori simți nevoia să vorbești și cu altcineva. În fine...
Cu greu le-am reîmprietenit și cumva mi-am săpat singură groapa, căci treptat această femeie a învrăjbit-o pe mama împotriva noastră, a familiei și a mea.
Am avut multe momente în care m-am necăjit, căci eu vedeam adevărata față a acestui om și mama părea oarbă. O auzeam râzând de multe ori pe mama și asta pentru mine era suficient cât să mă facă să nu mă bag în prietenia lor. O văzusem toată viața nefericită pe mama și când o întrebam de ce e supărată, îmi răspundea „și veselă de ce aș fi?” Mă necăjea atât de tare că nu o puteam face fericită, dar cumva „prietena” ei a reușit asta și pentru mine era important să o văd pe ea fericită. Au trecut anii și cumva relația dintre mine și mama mea nu a putut fi distrusă, așa cum poate și-ar fi dorit acea prietenă, deși s-a străduit cumva (o învăța pe mama să mă mintă, să se prefacă, să fie rea, să creadă că noi suntem răi...).
Dar ca un făcut anul trecut am stat acasă. Cred că Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurile...
Am petrecut timp cu mama, deși... dacă aș fi știu că doar atât mai am....
Am avut destul de multe discuții, ne-am mai și râcâit, ne-am și ciondănit, dar prietenia dintre noi a fost mai puternică și iubirea a triumfat. Ne-am plâns una la alta, am râs împreună și ne-am încurajat. În aceste momente am întrebat-o pe mama, dacă ea chiar nu îi vede adevărata față a acestei prietene. Adică ceva de genul, „măi mamă, tu chiar nu vezi că este foarte rea, minte, te folosește și ne învrăjbește?” Răspunsul ei m-a șocat, „ba da, știu că minte, bârfește pe toată lumea și nimic nu îi convine, dar e prietena mea, zic ca ea și fac ca mine, o las să vorbească.”
Mult timp nu am înțeles cum poate să fie așa. Eu eram de principiul mai bine singură decât în așa o proastă companie. Nu am putut niciodată să mă complac în asemenea situații. Dacă aș fi reușit să fiu ca ea, astăzi aș fi fost înconjurată de o grămadă de oameni, dar nu am putut niciodată să fac asta și chiar am avut perioade lungi din viață când am fost singură, fără acești așa ziși prieteni.
Bine, singură este un pic impropriu spus, pentru că eu singură nu am mai fost de când m-am măritat, am născut...
Tot timpul am avut-o pe fiica mea ca și prietenă, pe soțul meu și după ce m-am măritat m-am apropiat și de mama. Când eram puștoaică acasă la ai mei, singurul meu vis era să plec de acasă. După ce am născut am învățat că mama rămâne mamă, indiferent de situație și abia atunci am devenit prietene, eu și cu mama mea, dar asta este o altă poveste...
Revenind la subiect...
Atunci când sufletul îți plânge, apreciezi dacă este cineva acolo să îți șteargă lacrimile și eu credeam că lângă mine este prietena mamei. Când mama era în spital această femeie ce părea a fi pâinea lui Dumnezeu, se oferea să mă ajute cu tot ce am nevoie, chiar fără să îi cer. Nici nu murise mama și ea se oferea să îi facă pomenile.
Abia când mama a murit am înțeles adevărul. Din tot ce se oferise să facă, să-mi fie aproape, brusc nu mai avea timp, niciodată nu era disponibilă, se iveau tot felul de probleme în familia ei și chiar dacă ea „voia” să mă ajute, nu mai avea când.
Nu o să ui niciodată seara când am venit de la spital...
Simțeam că mama nu o să se mai facă bine și voiam să mă pregătesc pentru ceea ce va urma. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu „prietena” mamei care îmi promisese că mă va ajuta să îi alegem hainele, dar brusc se jura că nu mai are timp, că trebuie să plece nu știu unde.
Mi-am dat seama că mă minte și i-am spus în față că este ok dacă nu vrea să mă ajute, eu nu mă supăr și am să mă descurc. Am simțit că cineva mi-a luat inima și mi-a învăluit-o într-o aură care nu putea fi pătrunsă. Din acel moment nu m-a mai atins nimic, nu m-a mai rănit. Am mers acasă împăcată, mi-am luat copilul să-mi fie alături și nu am mai cerut ajutorul „prietenei” mamei mele. Din acel moment am știu tot ceea ce trebuia să fac și am făcut ca și cum cineva de acolo de sus veghea asupra mea și îmi îndruma pașii.
Știu că intrând în casă primul meu gând a fost să aprind o lumânare, dar la vremea aceea nu am știut de ce simțeam nevoia de a face asta. Mai târziu am aflat că mama mea murise după ce plecasem eu de la spital. Cumva cred că asistase la discuția mea cu prietena ei și eu cred că ea mi-a luat sufletul în palma ei caldă și mi-a dat tărie și curaj.
Despre „prietena” mamei ce să vă spun? Nici măcar la biserică nu avenit să își ia la revedere, dar întreba vecinii cum a fost la pomană și ce meniu am avut. Știu sigur că nu m-a suportat tocmai pentru că i-am spus adevărul în față și pentru că nu i-am urmat „sfaturile” orbește. Și mai știu ceva! Ea nu i-a fost niciodată o prietenă adevărată mamei, dar mama mea da.
Mama mea avea o vorbă în ceea ce mă privește: „Mai bine să te creadă lumea a rea, decât proastă” și mă privea cu mândrie. Acum nu știu ce să zic, căci rea nu sunt, dar am învățat să spun adevărul în față, chiar dacă doare sau e incomod. Nu mi-a adus niciodată satisfacții faptul că am avut dreptate și am fost sinceră. De cele mai multe ori, oamenii în fața cărora mi-am arătat sufletul dezgolit au fost cei mai orbi și m-au rănit cel mai tare, dar conștiința mi-e liniștită și sufletul ușor.
Da, este adevărat că trebuie să luăm omul așa cum este și cei mai mulți își risipesc ani din viață încercând să schimbe pe cineva (un șot, un copil, frate, prieten,...). Fiecare trebuie să-și trăiască propria viață și să lase propriile urme. Dacă ne place sau nu, dacă vrem pe cineva în viața noastră sau nu, alegerea ne aparține atâta timp cât ne asumăm deciziile și suntem conștienți că suntem oameni. Suntem diferiți și avem calități, avem defecte, bucurii , tristeți, vise, regrete și nu suntem perfecți.
Eu am ales să nu-mi irosesc clipe prețioase din viață cu oameni inutili, poate ei sunt importanți pentru cineva, dar nu pentru mine. Vă sfătuiesc să faceți la fel și să nu vă pierdeți vremea cu mine, încercând să mă schimbați.
P.S. Se spune că atunci când rămâi gol în fața oamenilor aceștia nu mai au cu ce să te rănească, dar poate că niciodată nu trebuie să te dezgolești într-atât...
