Nu am mai scris de mult timp, dar nu din lipsă de idei, ci din lipsă de timp. Din ce în ce mai des am impresia că nu îmi ajunge timpul. Ori lista mea este mai lungă, ori timpul pare că s-a scurtat. Nu sunt singură în această dilemă, căci aud peste tot în jurul meu și la oameni diferiți, ca funcție sau caractere, faptul că timpul s-a diminuat. Nimănui nu îi mai ajunge.
Timpul... Ce înseamnă timpul? De fapt, cum adică nu mai ai timp? Cred că îi dăm o exprimare sau interpretare greșită. Faptul că vrem să facem atât de multe într-un timp cât mai scurt, asta nu înseamnă că nu avem timp. Ritmul zilnic ni-l alegem singuri. Dacă am avea un șef care s-ar impune așa, probabil că ne-am revolta, dar față de noi înșine nu avem compasiune. Ne chinuim constant epuizându-ne pentru lucruri despre care ne spunem că „trebuie” să le facem, fără să ne acordăm un minim de înțelegere de relaxare, de bucurie. De ce „trebuie”? Tot timpul am întrebat oamenii care au spus acest „trebuie”, ce se întâmplă dacă nu le fac? Dacă mâine totul s-ar opri, ce mai contează ce am făcut sau nu? Cui îi pasă? Și apoi, noi când trăim? Când o să transformăm acest „trebuie să fac” în „trebuie să fiu fericit”? Nu ne mai sunăm prietenii sau familia, nu ne mai întâlnim cu ei din lipsă de timp. Apoi într-o zi constatăm că nu mai avem pe cine suna și nici cu cine să ne întâlnim nu mai avem. Viețile noastre merg înainte, în vreme ce altele se opresc brusc. De multe ori nici nu știm asta. Indiferent cum apare această schimbare, cineva va rămâne cu regretul că nu a făcut mai mult atunci când se putea. Nimeni nu știe cu adevărat cantitatea de timp pe care o deține pentru că, de fapt, nimeni nu-l are, doar îl folosește eronat. Mai mult timp pierdem plângându-ne de milă, supărați și dezamăgiți. Este ca și cum ne-ar fi frică de fericire. Ca și cum „trebuie” să suferim. Dar de ce? Poate pentru că nu am fost învățați? Pentru că asta am văzut la părinții și bunici noștri? O suferință continuă. Un „trebuie” să faci, „trebuie” să te chinui”. Ca atunci când eram copii și dacă râdeam prea mult afară ne cuprindea frica de a merge acasă. Aveam certitudinea că după râs vine plâns și, de multe ori, ne dădeam singuri câte o palmă, ca să nu o luăm de la altcineva. Pare o copilărie, dar cred că mulți încă nu s-au maturizat. Oamenii nu se gândesc prea mult la viață și la sensul ei. Nu cred că trăim pentru a construi case sau pentru lucruri materiale. Stilul acesta de viață doar l-am preluat, ca niște animale de povară și îl ducem mai departe. Pentru că așa am văzut, pentru că așa știm. Pentru că nimeni nu ne-a învățat, nimeni nu ne-a spus și poate pentru că este mai comod așa.
Ieri, mergeam cu bicicleta. Gândurile îmi zburau departe. În urechi îmi răsuna o muzică care mă răscolea și mă făcea să evaluez evoluția mea față de anul trecut. Am ajuns să fac lucruri la care nici nu visam și conștientizarea aceasta îmi dădea aripi. Mă simțeam puternică, capabilă să fac mult mai multe lucruri la care altă dată mi-era teamă să visez. Fără să îmi dau seama am început să merg din ce în ce mai repede. Brusc în fața mea apare o mașina. El mă vede târziu și eu îl văd chiar mai târziu. Impactul devine inevitabil. Buff!
Să știți că nu este adevărat că închizi ochii și îți vezi toată viața în fața ochilor, nu! Am făcut ochii cât cepele, am scos un "rahat" și am încercat până în ultima clipă să evit impactul, dar am eșuat.
Povestea mea nu este despre vină sau despre pagube, este despre timp. Despre faptul că asta putea să însemne să nu mai ai timp. Asta înseamnă să ți se schimbe viața într-o fracțiune de secundă. Din cât de puternic te simți, ca apoi în clipa următoare să rămâi doar o amintire într-un suflet îndurerat undeva...
Cred că cei mai mulți oameni nu înțeleg valoarea timpului și îl risipesc. Momentele de cumpănă și suferință ar trebui să fie și de conștientizare, dar nu există ființă mai nerecunoscătoare pe aceste pământ ca omul. El după ce se vede cu sacii în căruță, uită ce a promis. Uită de schimbare și recunoștință. Se înhamă singur la jug, își plânge de milă și se vaită că nu are timp. Alt mod de a trăi el nu cunoaște.
Așa cum spuneam la început, timpul...
Unii îl au și îl risipesc, alții îl trăiesc până la ultima picătură, până a ultima suflare.
Sunt oameni care primesc câte o palmă și se trezesc, dar sunt și oameni care nu înțeleg nimic, oricât de tare i-ai zgudui.
Și-apoi ce bine ar fi să înțelegem că trăim pentru noi, nu pentru ceva sau cineva. Trăim ca să fim fericiți iubind și lăsându-ne iubiți. Restul... sunt doar piedici pe care ni le punem singuri de frică să trăim.
