Mă gândesc iar și iar. Aceiași durere!
Am încercat în fel și chip să uit, să depășesc momentul, să nu mă încarc cu regrete. Din toată durerea, regretul doare cel mai tare.
De ce? Doar întrebarea asta îmi trece prin minte și durerea devine apăsătoare, insuportabilă.
Trecerea timpului m-a ajutat să înțeleg anumite lucruri. Nu spun că doare mai puțin, dar nu mă mai macină pe interior. Golul din mine rămâne, dar nu mă mai sfâșie. Am învățat să trăiesc acceptând și înțelegând faptul că nu mai contează ce nu am apucat să spun, să fac. Mi-am asumat și ceea ce am făcut deja. Faptele nu se pot șterge și știu că mai mult nu am putut la momentul acela.
Regretul ne apasă și ne încarcă conștiința. El vine uneori din neputință și din vină. De multe ori ne asumăm și fapte de care nu suntem vinovați. Le luăm asupra noastră crezând că face durerea mai ușor de suportat.
Privim lucrurile din punctul nostru de vedere. Vedem durerea noastră, regretele noastre. Noi, noi și doar noi contam. Fără să conștientizăm privim lucrurile din punctul de vedere al copilului din noi. Toată viața noastră vom rămâne copilul cuiva. Chiar dacă devenim adulți și avem responsabilități, în interiorul nostru rămâne undeva ascuns acel copil. Acel copil care se revoltă, are impresia că doar el contează, că doar el are dreptate și durerea lui este mai mare. Cred că nu ne maturizăm cu adevărat niciodată...
În toată durerea mea nu am privit lucrurile și din punctul de vedere al părintelui. Și eu la rândul meu sunt un părinte. Mă uit cu drag la copilul meu și îl vad cum crește, cum se răzvrătește, se răsfață, cum greșește, suferă și se maturizează...
De cele mai multe ori, copilul devine cea ce îl învățam noi sa devină. Simte cum îl învățam noi să simtă. Gândește cum îl învățam noi să gândească. De cele mai multe ori evoluția copilului nostru are loc fiind influențată de cum suntem noi ca exemplu pentru ei.
Și copilul meu face greșeli, îmi răspunde, se revoltă, are impresia că nu îl înțeleg, se supăra la fel ca orice alt copil. Doar ca indiferent ce ar face eu îl iubesc mai presus de orice pe lumea asta. Mă doare când suferă și îi este greu. Sunt fericită atunci când este și el. Am avut momente și poate o să mai avem când nu mă va înțelege și poate mă va judeca, dar mai presus de asta va fi dragostea mea. Orice va face nu-mi va putea schimba sentimentele.
Și uite așa durerea mea a devenit dulce-amăruie conștientizând că și eu am fost un copil plin de revoltă și, probabil, la fel m-au privit părinții cu dragoste și indulgență.
Dincolo de durere căpătăm un pic mai multă maturitate cu care ne acoperim rănile și amintirile cu care ne alinăm dorul.
N-am știut să prețuiesc clipa. N-am știut s-o inspir. N-am știut s-o pun în suflet și încă puțin să o mai țin.
Mi-e dor să te știu, să te văd, să te-ating. Mi-e dor de trecut, să știu de unde vin și cui aparțin.
