De ce?

    Am venit pe lumea asta, nu știu de unde și în virtutea inerției m-am dezvoltat.
    Viața este un lucru care pare atât de simplu în aparență, dar destul de greu și complicat în același timp. Un zbucium continuu, o zbatere, un zbor care poate fi frânt oricând. Viața este o scurgere de clipe care nu poate fi oprită sau întoarsă din drum. Nu poate fi prevăzută sau văzută. Nu poate fi atinsă, dar o simțim.

Viața este ceva complicat de explicat, dar frumoasă în esența ei, magică și, totuși, atât de fragilă.
     Ne naștem. Presupun că venim din alte lumi și în toată trecerea noastră pe pământ suntem asemeni unor bulgări de zăpadă. Cineva ne-a modelat și ne-a dat viață și noi ne rostogolim învățând. Toată viața noastră la asta se rezumă: învățăm și creștem. Uneori ne întărește rostogolitul și devenim mai mari, mai puternici, alteori ne lovim și ne sfărâmăm. Ne pierdem printre bucățile rupte din noi.
    Suntem o energie strânsă într-un corp muritor. Cam așa văd eu evoluția noastră pe pământ. Suntem puternici, dar și slabi, vulnerabili. Lucrurile bune ne întăresc și cele rele lasă răni adânci. Ne macină și ne macină, până nu mai rămâne nimic din noi. Ne topim, dispărem.
    Unde? Nu știu, poate de unde am venit. Am redevenit energie într-un univers nemuritor.
    Atât de fragil este totul. Un șuvoi de sentimente și trăiri care nu pot fi stăvilite și apoi brusc liniște. Nimic! Un gol imens care rămâne în urma noastră, căci din partea cealaltă nu a venit nimeni să ne spună cum este.
     Ne naștem, deși nu cerem noi asta și plecăm la fel, deși, unii dintre noi poate am mai sta.
     Mă încearcă atât de multe sentimente și trec prin tot felul de stări. De cele mai multe ori sentimentul de frica predomină și-mi strânge sufletul. Vreau răspunsuri la mii de întrebări și nu știu cui să-i cer asta, dar nici nu sunt sigură că răspunsurile m-ar liniști.     
    Mă pierd în amărăciune și lacrimi amare. Îmi înăbuș gândurile și strigătul de durere. Moartea este ceva „normal", îmi spune toată lumea. Este normal să murim toți, atunci când ne vine rândul.
    Să înțeleg că toată viața noastră înseamnă un șir imens unde noi, de fapt, așteptăm să ne vină rândul la moarte?
           Dar este atât de frumoasă viața! De ce ar trebui să ne obișnuim cu gândul că se poate termina oricând, chiar și acum, în clipa asta când îmi scriu gândurile de neputință. Simt cum mă prăbușesc puțin câte puțin. Aș plânge în hohote, dar nu mai am lacrimi. Aș striga de durere, dar nu mai am voce.
         Suntem, poate, doar niște pioni de șah pe tabla de joc a cuiva și jucam un joc necunoscut, neînțeles de noi. Mi se pare atât de nedrept totul!