O fracțiune de secundă ne poate schimba definitiv viața. Da, totul se poate termina într-un timp atât de scurt. Uneori nici nu mai lasă loc de regret.
Ca o normalitate a vieții în care trăim, ne grăbim să ne căsătorim, facem copii, ne chinuim să-i creștem și apoi murim. Sună pragmatic, dar este adevărat. Sunt atât de puțini oamenii care înțeleg că viața înseamnă mai mult decât atât. Ea trebuie să fie simțită, trăită, gustată. Să-ți bucure ochii și sufletul, să-ți încânte mintea și să-ți încălzească brațele.
Nimeni nu ne spune ce însemnă, de fapt, căsătoria, dincolo de formalitate. Ce însemnă să ai un copil? Poate că sunt și oameni care știu, dar eu nu am știut. Nu îmi dau seama dacă este vina mea că nu am știut asta, dar pot spune cu precizie că am învățat din mers.
Căsnicia am să o dezbat altă dată. Astăzi am să mă opresc asupra vieții. Ea este o minune pe care eu nu știu să mi-o explic. Plămădirea aceea care vine de nu știu unde, de la Dumnezeu, din noi... O fărâmă din doi oameni se dezvoltă și crește.
A fi părinte, mama, o multitudine de sentimente care nu pot fi controlate. Acum îmi tresaltă sufletul de bucurie și tot acum mi se strânge inima de grijă. Parcă ieri era în burtică și nici nu prea înțelegeam bine ce înseamnă asta. Nu mi-a spus nimeni că este ceva peste puterea mea de înțelegere, peste rațiune. Ceva ce îmi va schimba viața pentru totdeauna.
Momentul când s-a născut a fost magic. Să vezi cum viața cum prinde contur prin mogâldeața care iese din tine. Acela este momentul când viața nu-ți mai aparține. Că ai știut ce înseamnă sau nu, nici nu mai contează.
Copilul nu îți cere să îl naști, decizia îți aparține și trebuie să realizezi asta. Tocmai de aceea trebuie să-ți asumi responsabilitatea iar asta înseamnă pentru totdeauna. Nu ești părinte pentru un an sau doi, până la majorat. Nu este ca o înțelegere din care poți să ieși când s-a căsătorit. Ideal ar fi să stai cât mai mult în preajma lui.
La început de tine depinde viața lui și cine va deveni mai târziu. Apoi ai să te detașezi și ai să-l lași să zboare și să-și facă propriul cuib. O să te doară suferința lui, dar fiecare trebuie să-și ducă propriul cucui.
Acum mă uit în urma cu nostalgie și-mi este așa de dor de toate acele clipe când mă iubea „cât blocul", când adormea doar dintr-o mângâiere pe frunte, când desenam împreună sau când se pornea să descopere lumea cu întrebări fără sfârșit. Mi-e dor de mânuțele mici și mirosul ei de bebeluș proaspăt spălat. Mi-e dor de inima mea care se liniștea atunci când în brațele mele o strângeam.
Atât de multe momente minunate, discuții interminabile, naivitate și inocență, dar și o maturitate venită de departe, din alte lumi.
Dacă ar fi să dau un sfat, ar fi să vă bucurați de fiecare clipă, de fiecare minut, de fiecare scâncet, de fiecare sărut. Din păcate, mi-e nimeni nu mi-a spus ce repede trece timpul și parcă ieri gângurea... Astăzi îmi pare că am clipit doar de câteva ori și parcă văd că mâine își ia zborul.
